Să redai sentimentele, emoţiile şi stările trăite de un microbist alături de echipa pentru care simpatizează este ceva mai dificil decît am crezut.
Mult mai dificil decît să alegi cel mai reprezentativ moment alături de echipa pe care o iubeşti.
Sunt rapidist…şi nu ştiu cum să încep. (pauză de gîndire şi răzgîndire – aproape 20 de minute)
Poate de la acel “Suntem peste tot acasă / Porţile ni se deschid” scandat în momentul în care păşeam pentru prima oară pe treptele bătrînului Giuleşti.
Aveam 19 ani şi un auz mult mai şubred decît cel pe care îl am acum. Dar îmi amintesc cu uşurinţă cît de limpede am înţeles cuvintele celor aproape 10.000 de suporteri prezenţi la meci.
Eram proaspăt bucureştean. Nu aveam nici o săptămînă decînd ajunsesem în capitală. Sfîrşit de liceu, început de facultate, ambiţii, viaţă nouă, speranţe. Dar mai ales, mult mai aproape de Rapidul de care m-am ataşat atît de mult în viaţa mea de microbist.
Nu puteam rata primul meci care se disputa pe Giuleşti, un amical de prezentare a echipei în compania lui Olympique Lyon. Nu ştiam oraşul, nici nu ştiam cum să ajung la stadion. Nefiind microbist, unchiul care mi-a fost ca un ghid m-a lăsat la staţia de metrou Nicolae Grigorescu.
Perplex, l-am întrebat ce metrou să iau şi în ce direcţie. Pentru că nu a mai călătorit demult cu metroul nu a ştiu ce să îmi spună, mi-a dat ca punct de reper doar “Piaţa Unirii”. A fost prima oară cînd am călătorit cu metroul. Am ajuns în Republica. Aş fi ajuns şi mai departe, dacă nu ar fi fost capăt de linie.
Cu al doilea metrou am avut mai mult noroc. Asta doar pentru că mergea în direcţia opusă. Acolo am aşteptat un prieten care speram să îmi fie viitor coleg la jurnalism, aşa că drumul de la metroul Crîngăşi nu a mai fost lipsit de peripeţii. În schimb, îmi amintesc că m-au impresionat valurile de suporteri care se scurgeau spre stadion, acea mulţime de tricouri alb-vişinii. Şi eram fericit că eram şi eu parte din ei. Mă simţeam în mediul meu, înconjurat de persoane cu aceiaşi pasiune ca a mea.
“În 1923 s-a născut un mit / Nu erau stelişti / Nu erau căţei / Exista Rapid” tot repetam în minte pe parcurs ce mă apropiam de stadion.
Mai erau doar cîţiva zeci de metri cînd în spatele unor copaci am zărit arena pe care abia aşteptam să calc. Şi ca un făcut, am început să asociez toate locurile din jur cu elementele pe care le ştiam despre Rapid. Teatrul, Podul Grant, liniile CFR din spatele tribunei a II-a.
Intru în stadion pe la tribuna a II-a, îmi aleg locul şi… (rămîn iar fără cuvinte, îmi pierd şirul ideilor. Pauză 5 minute)
Dar mai bine vă arăt. Chiar nu îmi găsesc cuvintele prin care să descriu ce am simţit în acel moment.
Am găsit acest clip pe youtube în timp ce mă gîndeam despre ce moment din viaţa mea de rapidist să scriu. Pe undeva pe aici am stat şi eu. Şi e chiar imnul pe care l-am înţeles atît de limpede.
A fost doar începutul. Cu ochii pe teren şi cu scandările arhicunoscute pe buze nici nu am simţit cînd a trecut meciul.
Şi ca totul să fie perfect şi să am parte de un prim meci de vis în tribunele bătrînului Giuleşti, Rapidul s-a impus cu 2-1 în faţa francezilor. Golurile marcate de Boya m-a găsit de fiecare dată în aer, sărind şi ţipînd de fericire. 
Lyon a punctat prin Trafer. Normal, nu am mai sărit. Nici nu m-am ridicat în picioare, doar am dus mîinile la cap în semn de disperare.
Trebuie totuşi menţionat că francezii au venit cu rezervele, altfel această victorie ar fi fost mai greu de obţinut. Singura vedetă de care îmi amintesc că au deplasat-o francezii a fost brazilianul Juninho.
Dar nici spectacolul din tribune nu a fost mai prejos. Obişnuit cu meciurile celor de la FCM Bacău în care publicul scanda doar rareori şi numai la fazele mai importante de gol, am fost plăcut surprins de faptul că în Giuleşti se cînta fără încetare, de la începutul pînă la sfîrşitul meciului. Ca o concluzie, suporterii de lîngă mine mi-au reamintit de ce sunt rapidist.
Au urmat şi alte meciuri, fiecare cu povestea lor. Dar aceasta e povestea unui început. A primul meci pe care l-am văzut în Giuleşti.
Pentru că sunt un rapidist convins, pentru că abia aştept să îl cunosc pe Rică Răducanu şi ar fi o mare onoare să primesc sfaturi de la el, vreau să particip la #bwinderby2: Steaua 2.0 vs Rapid 2.0.
Sorina
October 24, 2011
Primul meu meci al Rapidului a fost unui din Cupa Romaniei, jucat la Focsani, in 2005, cu Cetatea Suceava. Desi era o foarte mica parte din galerie, n-aveai cum sa ramai indiferent, mai ales ca inca era Corsicanu lider. A mai venit un meci, tot in Focsani, tot in Cupa, cu Poli Iasi. Aceeasi situatie-eram atrasa ca un magnet. Primul meci pe Giulesti? Prin aprilie 2006, cu Gloria Bistrita; de atunci chiar ca nu m-am mai putut stapani sa nu mai vin- fugita, ne-fugita de acasa, incercam sa prind cat mai multe.
In 2006, inca mai era o parte din visul giulestean adevarat, au urmat inca vreo 2 ani de maxima euforie si castiguri pe plan european. Insa dupa 2008, cand situatia s-a schimbat si in galeria noastra, chiar daca situatia era ceva mai rea, am avut de invatat cum e sa iubesti ceva, si la bine si la rau, neconditionat.
Regret ca m-am nascut in Focsani si atat de tarziu. Regret ca n-am prins galeria in “floarea” ei. Ceea ce iti transmit si tie.
Bogdan Fechită
October 26, 2011
Frumos comentariu, Sorina. Mereu ma bucur sa descopar oameni cu aceleasi pasiuni ca mine. Nici eu nu am prins galeria in floarea ei. De fapt nu am fost in niciun meci la peluza. Cel mai des am fost la tribuna II, pe urma la tribuna I. Mai recent am fost si la masa presei si in spatele portilor.