Retrospectiva EURO

Posted on June 8, 2008

1



La mai bine de o sãptãmânã de la încheierea Campionatului European de Fotbal, se poate face o analizã “la rece” a echipelor participante.

Sã începem cu sfârşitul: finala a câştigat-o Spania, formaţia pozitivã, evident mai bunã decât ultimul ei adversar, o echipã în adevãratul sens al cuvântului. Experienţa lui Aragones şi-a spus cuvântul, bãtrânul tehnician dându-le peste nas tuturor ziariştilor iberici şi nu numai, care contestau vehement “omiterea” lui Raul din alcãtuirea lotului. Cei zece jucãtori din faţa cãpitanului Casillias au dat dovadã de omogenitate, iar ofensiva, fie cã l-a avut în componenţã pe David Villa sau David Silva, a fost nimicitoare.
Nici meritele Germaniei nu trebuie ştirbite. Chiar dacã este cea mai constantã participare la Campionatele Europene, echipa panzerilor s-a mulţumit la ultimele participãri cu rezultate modeste. Ultimul succes în competiţii oficiale a avut loc în 2002, când au terminat Campionatul Mondial pe 2, în urma Braziliei. Deci, medaliile de argint la Euro 2008 reprezintã o performanţã de care pot fi mulţumiţi, cu tot orgoliul lor. Plus cã Ballack şi compania au fãcut nişte meciuri chiar spectaculoase la acest turneu, nemaifiind formaţia care sã se închidã în apãrare şi sã “muşte” doar pe contraatac.
De fapt, echipele care au abordat aceast
ã tacticã în Austria şi Elveţia au fost eliminate prematur: ulciorul campioanei en-titre, Grecia, n-a mers şi a doua oarã la apã, iar Italia a fost învinsã la penalty-uri de spanioli. Jucãtorii din “Cizmã” au ajuns în aceastã fazã a competiţiei din simplul motiv cã au aplicat algoritmul anti-jocului mai bine decât adversara din grupe, România.
Pe de altã parte, Euro 2008 şi-a câştigat reputaţia de cel mai spectaculos turneu final. O singurã partidã din faza grupelor s-a terminat cu un scor alb, cea care a opus cea mai puţin ofensivã formaţie celei mai neputincioase şi dezamãgitoare dintre acestea. S-au marcat 77 de goluri, ceea ce înseamnã o medie de 2,5 goluri/meci. În 5 partide, numãrul de reuşite a fost dublul mediei. Formaţiile cele mai ofensive au fost rãsplãtite din plin, Spania (12 goluri) şi Germania (10) ajungând în finalã.
Cele mai mari surprize au fost echipele care au completat careul de a
şi. Sau poate nu, pentru cã existã precedentul 2002. Echipele trimise acasã chiar înainte de finalã au fost, atunci ca şi acum, Turcia şi echipa antrenatã de Guus Hiddink, Rusia (acum şase ani fiind vorba de gazdele Coreea). Echipa lui Terim poate fi catalogatã drept cea mai “norocoasã” şi insistentã, reuşind reveniri spectaculoase în trei din cele cinci meciuri jucate. La capitolul “surprize”, putem încadra formaţiile Olandei şi ale Suediei. Batavii au arãtat la turneul final o formã mult mai bunã decât în calificãri, relevante fiind cele douã meciuri cu România, din ambele faze. Dacã în grupa preliminarã olandezii au scos doar un punct contra tricolorilor, în condiţiile în care aveau tot interesul sã obţinã mai mult, pentru a-şi asigura prima poziţie, la Euro au învins lejer, când, poate paradoxal, dar logic dpv al calculelor fotbalistice, o înfrângere i-ar fi avantajat. Acelaşi argument face, printre altele, din România o mare decepţie.
Vikingii au surprins comparativ cu rezultatele din amicale (la fel ca România de altfel, s
ã nu uitãm cã în ultimii 4 ani am bãtut toate semifinalistele de la Euro în jocuri-test). Chiar înainte de a decola spre Austria, scandinavii au fost învinşi umilitor de Ucraina. La Euro, doar “joga bonito”-ul ruşilor i-a privat de accederea între ultimele opt. Nordicii au pus la zid campioana din 2004 şi au jucat de la egal la egal cu echipa care avea sã îşi adjudece titlul.
În afarã de Chivu, Mutu şi compania, pe lista decepţiilor se înscriu Franţa, doar un punct în grupe, Cehia şi Polonia (pentru cã au fost eliminate din faza grupelor, deşi defilaserã în calificãri în faţa unor nume mai mari decât cele întâlnite în Austria şi Elveţia).
Cea mai spectaculoas
ã grupã s-a dovedit a fi prima, care le-a avut în componenţã pe semi-finalista Turcia şi frumoasa echipã a Portugaliei, care a murit prea devreme. În cele 6 meciuri, s-au marcat 17 goluri. În grupa D, campionii Spania, semifinaliştii Rusia, precum şi cele douã echipe eliminate, au marcat de 16 ori. În grupa C, Olanda a dat 10 goluri, iar Italia, Franţa şi România, împreunã, 4. Germania, Croaţia, Austria şi Polonia şi-au perforat porţile una alteia de doar 10 ori.
Curba lui Gauss s-a respectat în ceea ce priveşte numãrul de goluri marcat în fiecare din cele trei etape ale grupelor: 16 goluri în prima fazã, când echipele au fost mai atente sã nu primeascã gol, sã nu-şi compromitã prematur şansele de calificare şi, în cazul gazdelor, sã nu strice impresia, 23 în a doua fazã şi 18 în ultima, când echipele au ştiut exact ce trebuie sã facã pentru a se califica.
Dupã primele douã etape, pozi
ţia fruntaşã din fiecare grupã era deja adjudecatã: Portugalia, Croaţia, Olanda şi Spania se aşezaserã confortabil, cu câte 6 puncte fiecare. Pentru al doilea bilet cãtre sferturi se bãteau câte 3 echipe în grupele B şi C, respectiv 2 în A şi D (Elveţia, respectiv Grecia fiind deja eliminate dupã câte douã meciuri).
Alte douã noutãţi introduse la acest turneu final meritã semnalate: ţintarul fazelor superioare şi anularea cartonaşelor în alt stadiu al turneului.
Pentru a evita (deşi nu ştiu de ce era nevoie) situaţia din 2004, când atât uvertura, cât şi finala, au fost reprezentate de Portugalia – Grecia, s-a decis ca echipele din partea superioar
ã a tabloului grupelor (A şi B) sã nu poatã întâlni echipele din C şi D decât în finalã. Însã nici astfel nu s-a ocolit repetarea unei partide, Spania şi Rusiã întâlnindu-se atât în grupe, cât şi în semifinale.
De asemenea, s-a hotãrât ca avertismentele sã fie anulate dupã sferturi, şi nu dupã faza grupelor, cum era pânã anul acesta. O explicaţie plauzibilã ar fi ca un jucãtor care primeşte un cartonaş galben stupid în semifinale (pentru tragere de timp, proteste, lovirea mingei dupã fluier etc) sã nu rateze finala dacã mai are unul din sferturi (cazul Ballack în 2002).
Cât despre na
ţionala noastrã, unii jurnalişti au spus cã a jucat în stilul ei caracteristic: defensivã hiper-aglomeratã plus Mutu care centreazã, şuteazã, marcheazã sau rateazã. Douã obiective din trei au fost îndeplinite: ne-am calificat la un turneu final dupã opt ani şi nu ne-am fãcut de râs cu finalistele fostului mondial. Al treilea, aproape utopic înainte de primul fluier al partidei cu Franţa, şi anume trecerea de grupe, s-ar fi putut realiza dacã Piţurcã le prezenta fotbaliştilor şi altã tacticã decât autobaza. Sã nu uitãm cã Italia a fost învinsã la scor de Olanda, dupã care a obţinut patru puncte ce au propulsat-o în sferturi. Noi, dupã douã meciuri aproape perfecte cu Olanda în calificãri şi fãrã sã ne împiedicãm de formaţii mai mici, ne-am trezit în “grupa morţii”. Am scos un punct mare cu Franţa şi unul dãtãtor de speranţe cu Italia. Şi, dacã se bucura Mutu cu cinci secunde mai mult, poate am fi condus şi noi un minut întreg la Euro.


Articol realizat in colaborare cu Mihai Schiau, student in anul I la FJSC.

Bogdan Fechitã