Suflet de călător

Posted on August 4, 2009

3



Motto: “Sunt călător, casa mea e pe un nor.”

anca iosifPrima oară am văzut-o la întâlnirea studenţilor din septembrie, anul trecut. La un moment dat s-a întors şi m-a privit. Corpul a început imediat să îmi vibreze. A doua oară a fost tot la o întâlnire cu studenţi. După deschiderea anului universitar am mers mai mulţi la o terasă. Acolo ne-a cerut tuturor contactele. Am început să vorbim foarte mult on-line, aproape în fiecare zi. Aşa ne-am împrietenit şi am intrat amândoi în ASJC. Am mers împreună la interviuri unde, nerăbdători,  am ajuns mai devreme cu peste o oră.  La început o ştiam doar pe ea din asociaţie, de aceea stăteam tot timpul împreună. Ancuţa a fost una dintre cele mai apropiate prietene din primul an studenţesc, aşa că în acest interviu vom vorbi cu ea despre cea mai mare pasiune pe care o are: muntele.

Îţi aminteşti de prima ta călătorie pe munte?

Da, n-am cum să uit începutul. Acum vreo doi ani şi jumătate un coleg de liceu m-a invitat la ziua lui, la cabana Mălăieşti. Şi am acceptat.

De atunci mergi constant în drumeţii, aproape în fiecare weekend. Ce te atrage la munte?

Da, merg foarte des. Deja la facultate mi-am înnebunit colegele. Mă întrebau într-una: “Iar pleci?”. Merg pentru că mi-am dat seama că aşa îmi stă mie mai bine. Hoinărind. Ce mă atrage? TOTUL! În primul rând priveliştea de sus. E incomparabilă. Plus sentimentul acela de a şti că eşti la înălţime. Este o provocare constantă pentru mine, mai ales când fac un traseu mai dificil, dar reuşesc să trec de anumite porţiuni grele sau riscante. Satisfacţia e enormă.

Povesteşte-mi de oamenii cu care călătoreşti.

Bine zis. Oamenii de munte chiar sunt oameni. Ce pot să-ţi spun? Sunt numai persoane vesele, „nebune”, care să spunem că „nu le au pe toate acasă”. În principiu, există câteva persoane care sunt prezente în toate călătoriile, însă gaşca diferă de la una la alta. Şi fiecare combinaţie aduce ceva diferit. Mereu cunosc pe cineva nou. Sunt foarte prietenoşi şi deschişi. Plus că pe munte îţi dai seama pe cine te poţi baza. Împărţim totul. E frumos! Ştiu că niciodată nu mă plictisesc cu ei.

Am impresia că aici vorbeşti şi de oamenii care locuiesc în munţi, nu?ancuta

Nu, mă refer la oamenii care urcă pe munte. Să nu înţelegi că oamenii din oraş nu sunt oameni, doar că persoane de la care nu mă aşteptam şi de abia mă cunoscuseră m-au ajutat foarte mult. De aceea îi numesc, din suflet, oameni.

Ai cunoscut oameni care locuiesc tot timpul în munţi? Ce părere ai despre ei?

Care locuiesc sălbatic, nu. Doar ciobani care au fost foarte drăguţi cu noi şi ne-au dat brânză şi pălincă. În schimb, am cunoscut cabanieri foarte „de treabă”, care ne-au găzduit pe gratis pentru că ploua afară şi nu era vreme de corturi sau pentru că pericolul de urşi era prea mare. Am cunoscut şi cabanieri care chiar au multe de povestit despre viaţa lor, despre munţomanii (oamenii de la munte) care erau odată şi despre toate peripeţiile din care chiar am învăţat câte ceva.

Care a fost cea mai plăcută experienţă la munte?

Este ca şi cum ai întreba pe un actor care e piesa lui preferată (în care a jucat, logic). Păi… Piatra Craiului va fi cu siguranţă o amintire frumoasă. Nimic nu se compară cu o plimbare pe partea nordică a crestei Craiului, la asfinţit. Iubesc masivul acesta. E un miracol. Structura lui, refugiile micuţe şi roşii care seamână cu nişte mingii, caprele negre. Deci, cu siguranţă, când am făcut nordica a fost o experienţă de neuitat pentru că e frumos încă de jos, de la Cabana Curmătura, unde ceaiul e foarte bun şi cei doi Saint-Bernarzi sunt simpatici. Pentru că am adormit lângă refugiul de pe vârful ascuţit, în sac, admirând stelele în sunet de chitară.

Legat tot de asta, există şi un cântec la care mă trec fiorii mereu când îl ascult: „Craiul va fi amintirea clipelor ce le-am trăit / Într-o noapte sub vârf ascuţit.”

Dar cel mai periculos voiaj?cort pe munte

Întrebarea asta mă duce cu gândul la Bucegi, deşi mulţi ar putea râde, pentru că este cam cel mai populat masiv. Însă văile de abrupt pot fi foarte periculoase. Până acum, cred că Valea Gălbinelelor, pe care porneşti de la refugiul Coştila, ne-a ridicat câteva probleme. Poate pentru că am plecat doar trei mândre, în timp ce băieţii au mers la căţărat. Am pierdut firul văii şi am ajuns la un moment dat la un traseu de căţărat. Ceea ce nu era bine pentru că era perete spălat (foarte drept). Una din fete nu mai reuşea să coboare de pe o stâncă. M-am urcat să îi întind coarda, dar era să le dau lor în cap cu ditamai „televizorul” (bolovan imens). Noroc că s-au apărat cu un rucsac. Am plâns şi am râs. A fost o porţiune în care abia încăpea vârful bocancului. Însă a fost frumos. A meritat fiecare pas, mai ales când am ajuns în Brâul Coştilei.

Când plănuieşti următoarea drumeţie?

Spre ruşinea mea, nu prea plănuiesc. Organizează alţii, iar eu răspund. S-ar putea să mai fac o vizită Retezatului până în septembrie, căci ieşirea de 1 mai a fost genială şi vreau să se repete, neapărat. Mai auzisem ceva de Făgăraş, însă vom vedea.

Mai multe cu şi despre Ancuţa, pe blogul ei.