20. Plus 1. Aud!

Posted on September 29, 2009

5



Pentru doua zile sunt acasa, in Adjudeni. Am profitat de faptul ca am doua zile libere de la lucru si ieri, dupa ce am terminat programul la redactie, m-am imbarcat in primul tren cu destinatia Roman.

Am ajuns aseara tarziu, dar a meritat tot efortul. Asta pentru ca imi doream ca de ziua mea sa fiu alaturi de cei dragi, adica acele persoane care mi-au fost alaturi toata viata. E ciudat! Nu realizez cand au trecut 21 de ani. Eu ma simt ca un pusti de 14 ani si judecand dupa unele aspecte poate chiar asta e varsta mea interioara.

***

In tren mi-am dat seama de unele lucruri. Ca viata a fost cam dura cu mine, mi-a oferit numeroase dezamagiri, dar mi-a dat si un mare cadou: auzul!

E surprinzator pentru mine sa aud incontinuu sunetul rotilor de tren care acum e o certitudine fata de atunci cand stiam de el doar din spusele prietenilor sau din ce citeam in carti. Pot comunica, pot intelege vocile celorlalti, pot diferentia sunetele. Pot trece peste faptul ca, atunci cand o necunoscuta simpatica imi zambeste frumos, eu sa nu mai fiu complexat de faptul ca nu voi putea vorbi cu ea pentru ca oricum nu ne vom intelege si nu vom reusi sa comunicam.

E minunat sa aud glasul doamnei care intreaba unde am ajuns, iar eu o pot intelge si, mai ales, ii pot raspunde ca suntem in Bacau. Pot auzi batranelul care intreaba in ce vagon suntem, dar si salutul controlorului care ma intampina si imi cere biletul, iar eu cu un zambet larg reusesc sa maschez faptul ca biletul e luat la reducere pe cupoanele unei colege de la zi. Iar el, ca multi alti, isi fixeaza privirea in urechea mea dreapta (unde am aparatul), de parca ar fi surprins de un moment de iluminatie totala.

Nu imi plac oamenii care se holbeaza prea mult la aparatul meu. Acum nu imi mai pasa, dar cand aveam 16 ani eram deranjat de faptul ca toti ma urmareau, incat mi-am lasat parul lung, doar ca sa nu mi se mai observe aparatul.

***

Si in tot acest timp, oare de ce tot aparatul se incapataneaza sa imi faca probleme? De ce vrea sa ma readuca la starea aceea de liniste totala de acum cativa ani, cand prin spatele meu treceau autobuze si tiruri fara ca eu nici sa nu imi dau seama?

Auzul e cel mai frumos cadou pe care l-am primit si totusi acum totul se tine de un fir de ata. E ciudat faptul ca sunt dependent de un aparat care ma va influenta, afecta si subjuga toata viata.

***

Va rog sa ma iertati, dar de ziua mea nu am nevoie de sms-uri, email-uri, mesaje pe mess, twitter, facebook sau hi5. Toate acestea ma bucura, dar nu ma ajuta cu nimic. Imi pare rau daca sunt prea egoist, dar de ziua mea as vrea sa simt alaturi persoane, nu cuvinte. Persoane care ar sta neconditionat alaturi de mine, persoane care m-ar suporta asa egoist, imatur, sensibil, visator,  optimist, ambitios, curios, dornic sa experimenteze si sa faca lucruri noi si sa isi depaseasca limitele,  cum sunt eu. Iar astfel de persoane doar acasa pot gasi.

Am plecat din Bucuresti pentru ca mi-era teama ca de ziua mea voi ramane doar cu amintirea cuvintelor.

***

Asadar, pentru doua zile vreau sa ma deconectez de tot ce inseamna Bucuresti si virtual. Vreau sa traiesc! Vreau sa vorbesc cu tata, sa joc tenis cu fratele meu, sa imi vad vecinii si rudele. Imi pare rau ca majoritatea prietenilor de aici au plecat deja in Iasi, la facultate. Mi-ar fi placut sa ii vad si pe ei, dar…asta e.

Ne auzim joi ca pana la urma eu tot am nevoie de voi si, probabil, si voi de mine.🙂

Posted in: De'ale vieţii