Ziduri și scări

Posted on May 18, 2016

0



DSC_0005*Au ridicat ziduri pentru a se proteja, dar au lăsat porți pentru a fi iubiți. Pe urmă, le-au zidit și pe ele. Acum au mai rămas doar scările.

Pe vremuri, aici era un loc fericit. Ca în începuturile din basme pe care le auzim de la părinți când suntem mici. Totul era bine și frumos. Oamenii zâmbeau, gândurile și faptele erau prietenoase. Poate că dacă oamenii ar fi căutat paradisul de pe pământ, l-ar fi găsit aici.

Era o câmpie întinsă și frumoasă cum numai în cărțile poștale puteai găsi. Copilul din el alerga dintr-o parte în alta și era fericit. Nu era singur.

***

Poate că bucuria și fericirea lor proveneau dintr-o viață lipsită de griji. Pentru că ei se încredeau în ceva supernatural. În ceva divin în care își găseau mereu alinarea și speranța. Iar această credință multora dintre ei le oferea pacea de care aveau nevoie. Credința lor era foarte puternică și acest lucru era cel mai important lucru pentru ei. Era un lucru relativ simplu și frumos. Să te încrezi în ceva bun și divin, iar în schimb toate preocupările să îți fie luate șau îndreptate către un scop cu un final fericit. Ei erau inocenți.

DSC_0064

Și-ar fi trăit toată viața în această pace, însă ceva s-a întâmplat la un moment dat. Nici ei nu își mai aduc bine aminte ce s-a întâmplat sau cum a început totul. Sau poate că nu vor să spună pentru că ar redeschide rănile pe care s-au străduit să le acopere. Cert e că au avut încredere mare în credința lor, însă aceasta îi abandonaseră. Iar în lipsa ei, au devenit vulnerabili. Au început să se simtă diferiți, atacați, răniți, respinși, refuzați, marginalizați. Toate grijile și pericolele de care fuseseră ocrotiți au năvălit dintr-o dată asupra lor.

Atunci au început să ridice zidurile pentru a se proteja. Le-au ridicat din stânci groase și mari încât au făcut munți în jurul lor. Nu au vrut să se izoleze complet, așa că au făcut câteva porți în speranța că timpul va vindeca rănile, iar într-o zi vor ieși din nou sau vor lăsa pe alții să intre și își vor găsi astfel pacea și fericirea de odinioară.

DSC_0045

***

Cum prima lor credință a fost zdruncinată din temelii, oamenii de aici și-au dat seama, cu timpul, că le-au mai rămas două credințe pe care pot să își reconstruiască viitorul. Prima a fost credința în ei. A doua a fost credința în ceilalți semeni. Semeni ca ei, dispuși să îi înțeleagă și să îi accepte.

Doar că rănile erau atât de adânci încât le era teamă să mai creadă în altcineva în afară de ei. A fost nevoie de timp pentru a realiza că trebuie să încerce din nou să se deschidă. Aveau nevoie de ceilalți, aveau nevoie de oameni în jurul lor. Nu mai puteau trăi singuri.

DSC_0051

***

Și au deschis porțile. Și au ieșit afară. Cu mult entuziasm. Cu multă nerăbdare. Au zâmbit mai larg și mai sincer ca niciodată și s-au bucurat de fiecare nou om cunoscut. S-au implicat enorm în lucrurile pe care și acei oameni le îndrăgeau pentru că doreau ca prin această implicare să le fie alături. Iar oamenii, de curiozitatea de a cunoaște ceva nou, dar și din nevoia de ajutor, i-au acceptat. Și i-au primit alături de ei.

DSC_0038

***

Au crezut că au regăsit ce pierduseră. Și că totul va fi bine din nou. Aveau nevoie de acest moment fericit. Iar pentru această fericire au început să se deschidă tot mai mult. Nu față de toți cei nou-cunoscuți, ci față de câte o persoană. O persoană mai specială și mai importantă pentru ei pe care o cunoscuseră și simțeau că pot avea încredere în ea. Așa că s-au deschis și mai mult și, din dorința de a se cunoaște și a construi ceva împreună au spus totul.

Toate experiențele lor, toate greșelile lor, toate gândurile mai mult sau mai puțin frumoase, temerile, grijile și… tot ce erau ei.  Acum nu mai erau singuri. Cineva îi cunoștea în întregime, iar ei se bucurau de asta. Era un sentiment minunat. Se simțeau iubiți. De cineva asemeni lor.

DSC_0019

***

Probabil că ar fi fost un final fericit aici, iar ei meritau să și-l găsească. Însă nu a fost așa. E nevoie de mulți oameni pentru a ridica o persoană, însă doar una singura îi poate ridica și doborî în același timp. Iar acea persoană era cea în care ei își puseseră încrederea. Poate erau nepregătiți încă din punct de vedere social pentru lumea din afara zidurilor și din acest motiv au eșuat. Cert e că nu au reușit să se adapteze ritmului cu care ceilalți erau obișnuiți și au clacat. Iar persoanele în care și-au pus încrederea i-au abandonat.

Atunci și-au pierdut și a doua credință. Încrederea în oameni. Au mai rămas doar cu credința în ei. S-au retras din nou în spatele zidurilor și au astupat și porțile. Nu a mai rămas nicio cale de ieșire. Atunci au ridicat scările.

DSC_0033

***

Le-au ridicat pentru că uneori încă ar mai vrea să iasă afară și să regăsească fericirea de a fi prezenți și a se încrede în alți oameni. Iar uneori chiar o fac. Ajung până în vârful lor, întâlnesc pe cineva, însă se întâmplă ceva și alunecă din nou în jos pe scări, în locul lor sigur, dar izolat. Alții nu o mai pot face. Nu pentru că ar fi îmbătrânit deja și nu ar mai avea puterea de a urca toate acele scări, pentru că e și asta o problemă. Unii sunt chiar oameni bravi, în puteri. Doar că sunt obosiți. Și nu e o oboseală fizică, ci una psihică. Sunt obosiți să fie răniți, să își pună încrederea în oameni, iar oamenii să nu îi accepte și să nu se înțeleagă. Și-au pierdut speranța.

DSC_0025 

***

Ce urmează după ce îți pieri speranța? Pare greu de crezut că ar urma ceva, pentru că puțini au ajuns acolo.  Totuși, există continuare și după ce speranța se stinge. Doar că această continuare nu mai vine de la ei. Poate că în loc să așteptăm ca acei oameni frumoși și obosiți să urce scările care le-au mai rămas și să vină la noi, poate am putea merge noi la ei. Poate în loc de a fi circumspecți și a ne speria de faptul că sunt diferiți de noi, mai greu adaptabili și mai dificil de înțeles, poate i-am putea îmbrățișa, asculta și întreba cum se simt. Iar dacă avem ocazia de a face pe cineva fericit, să o facem. Pentru că ei au nevoie de multă iubire și apreciere. Doar așa mai pot fi salvați.

DSC_0050

***

De câte ori se vor mai putea ridica pe acele scări? De câte ori vor găsi motive să o facă. Poate că nici nu mai trebuie ca ei să urce scări sau noi să coborâm pe ele pentru a ajunge unii la alții. E suficient să luăm un târnăcop și să spargem câte puțin din zidurile care ne înconjoară. Nu trebuie să le dărămâm de tot pentru că ele fac parte din istoricul personalității lor, dar poate am putea să facem mici găuri, suficient pentru a crea noi porți prin care să intrăm și să ieșim din inimile lor și ale noastre. Am putea face asta?

Text și foto: Bogdan Fechită 

poezie super ok